Putem să ne auzim unul pe celălalt, sau ne spunem în fiecare zi: lasă-mă în pace, fac ce vreau... Dacă suntem credincioși, putem chiar să afirmăm că Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru. Suntem liberi să greșim sau să facem greșeli, să nu ne ascultăm unii de alții, de superiorii noștri, de Dumnezeu și așa mai departe. Merită să medităm asupra acestui lucru dacă suntem cu adevărat liberi, cât de mult înseamnă libertățile mult lăudate pe care le-am câștigat, cum putem trăi cu ele?
Să ne uităm mai întâi la libertatea corporală! Facem ce vrem cu corpul nostru? La prima vedere, da, dar, la o privire mai atentă, nu suntem legați doar de normele morale, sociale și societale, ci și de propriile noastre nevoi biologice și fizice. Să luăm câteva exemple: trebuie să ne îmbrăcăm în conformitate cu normele sociale, dar dacă le respingem, suntem în continuare limitați de frig și căldură; mâncăm ce vrem, dar dacă ne este foame și sete, suntem gata să ucidem pentru o bucată de pâine; suntem liberi să decidem soarta trupurilor noastre, dar nu avem control asupra morții, care va veni într-o zi și trupurile noastre vor fi destinate distrugerii.
Dar poate că ne este mai bine cu libertatea emoțională! Vreau să aleg pe cine iubesc! Vreau să trăiesc cu cel pe care îl aleg! Vreau să fiu liberă în dragoste! Aș putea continua la nesfârșit cu frazele de succes. Dar, în realitate: relațiile karmice nerezolvate din viețile noastre anterioare determină pe cine iubim mai mult sau mai puțin. Suntem aproape neputincioși atunci când o astfel de relație "intră în scenă". Apare cineva care ne este insuportabil pentru noi și nu știm de ce sau, invers, întâlnim marele El/ea și dăm la o parte tot ce am construit până atunci. Iar dacă marele El/ea ne părăsește sau dacă dragostea noastră rămâne neîmpărtășită, ne luptăm neputincioși cu atașamentele emoționale, incapabili să renunțăm la relație și să mergem mai departe. Aceasta este o situație familiară, fie că este vorba de parteneriate sau de relații părinte-copil.
Dar poate că libertatea intelectuală... Pur și simplu funcționează! Libertatea creativă... Creez ceea ce vreau! Doar dacă societății nu-i place, nu-i dă bani, nu-i dă posibilitatea, nu-i dă marjă de manevră. Libertatea de exprimare... Sunt liber să-mi exprim opinia! Am dreptul declarat legal de a face acest lucru, dar oare mă ascultă sau mă ia cineva în seamă? Dacă ne uităm mai atent, libertatea de exprimare abia dacă funcționează chiar și la nivel de familie. Nu ne ascultăm copiii, soțul/soția, soacra, deși și ei au dreptul la libertatea de exprimare. Nici la locul de muncă și la nivelul întregii societăți nu este mai bine. Oh, da, în bar ar putea fi fezabil. Acolo, într-adevăr, fiecare poate spune ce vrea până când patronul îl dă afară!
Dar libertatea de gândire... Ei bine, asta chiar a ajuns! Pot să gândesc ce vreau, nimeni nu-mi poate influența gândirea! Desigur - gândiți cu naivitate - cine ar putea face asta? Să luăm în primul rând părinții. Ei ne spală creierul din momentul în care ne naștem. Apoi vine școala, locul de muncă și, pe deasupra, mass-media, cărțile... Putem rezista în mod conștient acestor influențe, dar subconștientul nostru înregistrează totul și ne influențează inconștient prin ceea ce am văzut, auzit și experimentat. La acestea se adaugă experiențele din viețile noastre anterioare, despre care, în cea mai mare parte, habar nu avem. Cea mai mare parte a gândirii noastre este stereotipică și schematică. Chiar dacă respingem modul de gândire și modelele de comportament ale părinților noștri, le repetăm instinctiv și, oricât am încerca, nu ne putem desprinde de ele.
Deci, care este soluția? Ce putem face dacă nu vrem să ne trăim viețile ca niște roboți pre-programați? În primul rând, să aflăm de ce ne aflăm în această situație? Conform înțelepciunii vedice, lipsa noastră de libertate se datorează faptului că suntem înlănțuiți de lumea materială prin forțe obligatorii.
Prima forță obligatorie este ignoranța. Aici, nu trebuie să luăm în considerare competența în științele profane! Un laureat al Premiului Nobel poate fi complet ignorant în ceea ce privește scopul și sensul vieții umane. Cunoașterea este conștientizarea faptului că suntem suflete veșnice, indestructibile, venite de la Dumnezeu, și că singurul sens al vieții noastre este să ne recunoaștem identitatea noastră originară, pe noi înșine ca parte a lui Dumnezeu, și că trebuie să trăim și să acționăm în unitate cu El și cu toate ființele - ca și cu marele organism - în orice moment și în orice împrejurare.
A doua forță obligatorie este pasiunea. Sufletul este legat de corpul fizic prin pasiune pentru că vrea să se bucure. Vrea să se bucure de mâncare, băutură, sexualitate, dar se bucură și de dorința de a controla, de a supune forțele naturii, pe scurt, de a se juca de-a Dumnezeu. Renunțarea la plăcere înlătură forța de legare a pasiunii, dar această renunțare nu poate fi obținută niciodată prin forță. Este inutil să renunți la ceva dacă îl dorești! O stare complet lipsită de dorințe nu este niciodată realizabilă. Condus de dorințele tale, ești un iubitor suferind, furios sau invidios. Dorința creează, de asemenea, temeri. În realitate, ea nu poate fi obținută decât ducând dorințele la un nivel din ce în ce mai înalt, înlocuind dorințele materiale cu dorințe de natură emoțională, mentală, și transformându-le pe acestea în dorințe spirituale. Dar acest lucru nu înseamnă încă atingerea unei stări lipsite de dorință și, prin urmare, ne creează un atașament față de plăcere sau de obiectul acesteia. Renunțarea la dorințele spirituale este posibilă doar printr-un angajament sincer și devoțional față de Dumnezeu. Atunci, conform principiului "dă-i drumul și vei avea", ceea ce ne dorim poate fi cu adevărat împlinit, dacă este ceea ce avem cu adevărat nevoie pentru serviciul nostru și ceea ce nu a putut fi împlinit înainte, motivat de dorință. Este suficient să spunem: Nu-i cer lui Dumnezeu mai mult decât ceea ce mi s-a atribuit, dar în schimb îmi asum tot ceea ce este de datoria mea aici și acum în această viață. În acest caz, ni se dă tot ceea ce avem nevoie pentru a crește în viața noastră spirituală, trebuie doar să credem că El va avea grijă de noi, pentru că suntem copiii Lui și de ce nu ar face-o, El este stăpânul tuturor lucrurilor.
A treia forță obligatorie este bunătatea. La prima vedere, poate părea surprinzător faptul că bunătatea este inclusă printre forțele obligatorii. Oamenii "buni" sunt cei care vor întotdeauna să facă bine tuturor. Ei înființează adăposturi pentru animale, distribuie mâncare, îi vindecă pe bolnavi, pe scurt, vor să facă din lume un loc mai bun. De ce este greșit?", am putea întreba, motivați de iluzie. Nu este greșit, dar trebuie să știm că lumea nu poate fi răscumpărată, dualitatea nu poate fi eliminată, răul nu poate fi eradicat, pentru că totul este voința lui Dumnezeu, pentru dezvoltarea sufletelor care nu s-au supus lui Dumnezeu. Dorința de a face bine tuturor cu orice preț nu duce decât la un efort mizerabil, prin care se risipesc doar energie și bani, o activitate iluzorie care servește doar la liniștirea conștiinței. Adevărata bunăvoință este mai degrabă o stare de așteptare activă. Pentru a ajuta în caz de necesitate, dacă cineva se agață de noi. Într-adevăr, nu putem ignora bunătatea ca forță de legătură cât timp suntem activi aici, în planul material. Dar trebuie să știm că adevărata acțiune bună este răscumpărarea ființelor vii legate de lumea materială, adică să le facem să realizeze scopul ultim al vieții umane, să trăiască și să acționeze în conștiința lui Dumnezeu, să le scoatem din lumea materială, să le conducem înapoi la sursa originară, Dumnezeu. Acesta este adevăratul ajutor, pentru că atâta timp cât se află într-o stare de robie materială vor suferi întotdeauna.
Toată lumea suferă de aceste atașamente, cei bogați, cei săraci, cei frumoși, cei urâți, cei deștepți și cei proști. Cei bogați se tem să nu-și piardă bogăția, cei frumoși frumusețea lor, cei deștepți că vor fi urmați de alții și mai deștepți. Iar cei care nu au daruri deosebite suferă de lipsa lor și îi invidiază pe ceilalți. Dar nimeni dintre noi nu se află într-o poziție de invidiat. Dacă putem recunoaște acest lucru, putem acum să ne gândim la întrebarea cum ne putem ridica deasupra acestor forțe obligatorii.
Diferite filozofii idealiste și sisteme religioase oferă multe soluții. Suntem liberi să căutăm printre ele, alegând-o pe cea care ni se potrivește cel mai bine. În cele ce urmează voi evidenția câteva dintre ele:
- rugăciune regulată, fie că este în conformitate cu orice sistem religios, fie că este vorba de incantarea numelor lui Dumnezeu, de meditația asupra Persoanei Sale sau de rugăciunea adresată Lui,
- citirea regulată a scripturilor, deoarece acestea prezintă situații de viață instructive, înțelegerea acestora oferă o perspectivă asupra problemei pe care încercăm să o rezolvăm și are un efect purificator,
- căutarea și acceptarea unui maestru spiritual autentic, pentru că Dumnezeu se asigură că fiecare sistem are un învățător ADEVĂRAT,
- meditația regulată cu un ghid spiritual (îngerul păzitor), deoarece îngerii sunt rânduiți de Dumnezeu pentru a ne ajuta să găsim calea de întoarcere la El; meditația cu ei este în sine purificatoare și ne poate da sfaturi pentru a rezolva o problemă din viață,
- meditația regulată cu ghidul interior (spiritul perfect, Atma, sufletul superior), printr-o relație cu el putem fi siguri că vom fi întotdeauna ghidați în cea mai bună direcție pentru noi.
Numai un om liber de forțe obligatorii poate spune că a atins cel mai înalt nivel de libertate umană (libertate spirituală). El/ea este o persoană autorealizată care nu mai dorește nimic altceva decât să acționeze în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Pentru el/ea dispare diferența dintre bine și rău. El/ea participă la activitățile din lumea materială, dar acestea nu au niciun efect asupra lui/ei. El/ea este conștient(ă) că această lume este doar o reflectare a realității (precum imaginea unui copac de pe malul apei reflectată în apă), menținută în viață de o iluzie colectivă, care este necesară pentru ca sufletele neevoluate care se imaginează independente să se bucure în mod limitat de ea. Pentru persoana autorealizată, această plăcere nu mai este importantă, însă participă la ea motivată de dragostea pentru ceilalți. Pentru el/ea, însă, adevărata plăcere constă în slujirea lui Dumnezeu, în participarea la plăcerile lui Dumnezeu. Pentru el/ea, adevărata sursă de bucurie este experimentarea prezenței lui Dumnezeu în sine în fiecare clipă. El/ea vede evenimentele din jurul său - cu coerențele și forțele lor motrice interioare - ca pe un spectacol de teatru, dar este întotdeauna gata să intre pe scenă atunci când este chemat/ă, iar acolo acționează conform voinței lui Dumnezeu, independent de etichetarea umană a binelui și răului. Libertatea sa este împlinită, iar el/ea devine în cele din urmă un om-dumnezeu, și astfel un adevărat slujitor, acționând dizolvat în voia lui Dumnezeu, știind că numai Dumnezeu (Persoana Supremă) este plin de toată cunoașterea, puterea, gloria, bogăția și frumusețea. Calea către dumnezeu este deschisă tuturor și depinde de noi dacă alegem sau nu să o parcurgem. Avem libertatea de a nu păși pe această cale, dar atunci trebuie să știm că vom suferi întotdeauna din cauza forțelor obligatorii ale naturii, deoarece limitele libertății noastre se află în noi înșine.
Înapoi
