Credința și îndoiala sunt la fel de vechi ca și omenirea. Ambele fac parte din evoluție, uneori una, alteori cealaltă aducând mai departe procesul natural de cunoaștere. Observ că opusul credinței nu este îndoiala, de aceea folosesc termenul de necredință. Să analizăm acum principalele motivații pentru apariția credinței și a necredinței. Ce se întâmplă în psihicul uman atunci când cineva se angajează în una sau în cealaltă?

1. Frica

Din timpuri imemoriale, oamenii s-au temut de necunoscut, de dezastrele naturale, de catastrofe, de moarte, de evenimente care nu pot fi controlate de om și de toate fenomenele care depășesc nivelul nostru de cunoaștere. Credincioșii în Dumnezeu (teiștii) rezolvă această frică încercând să o înlocuiască cu frica de Dumnezeu. Abordarea credincioșilor este că Dumnezeu se află în spatele fiecărui eveniment, astfel încât, dacă cineva se comportă "bine", nu trebuie să se teamă că i se vor întâmpla neplăceri. Dacă se întâmplă, este pedeapsa lui Dumnezeu, iar pentru asta trebuie să se țină introspecția și să se facă penitență.

Potrivit ateilor, lumea din jurul nostru este guvernată de legi naturale și, cu cât știm mai multe despre ele, cu atât mai puțin va fi necunoscut. Pe măsură ce cunoștințele noastre cresc, temerile noastre scad în timp. Cu toate acestea, apariția unor evenimente nefericite, a unor lovituri aleatorii ale sorții, este imprevizibilă și, prin urmare, nu există nicio apărare împotriva lor. Așa este natura și trebuie să o acceptăm. Ateismul poate cu greu să rezolve temerile omului la nivel psihologic, deoarece, în ciuda creșterii cunoștințelor științifice, obiectele de teamă sunt recreate în mod constant. Dacă știm, de exemplu, cauza fulgerelor, s-ar putea să nu ne mai temem de ele, dar apoi apar OZN-uri de care începem să ne temem din nou. Cu alte cuvinte, frica nu dispare niciodată în sistemul ateu, ci doar obiectul fricii se schimbă. Frica nu dispare nici în sistemul teist, pentru că în el trebuie să ne temem mereu de Dumnezeu, deoarece o putere superioară imprevizibilă și incognoscibilă guvernează existența. Sistemul teist este mai liniștitor în sensul că, deși nu ne putem aștepta la îndurare din partea legilor naturale, putem să-i liniștim pe zei și să sperăm în îndurarea lor. În acest sens, crește cu siguranță șansele de supraviețuire ale omului, adică este benefic pentru întreaga societate.

2. Educație

Atitudinea față de chestiunea credinței sau necredinței este în mare măsură determinată de mediul mai restrâns (familial) și mai larg (social) în care este integrat individul. Într-o societate religioasă, șansele de a deveni un ateu declarat sunt mici. Acest lucru nu se datorează doar faptului că nu se întreprinde excluderea, ci și faptului că modelele de comportament religios sunt date pentru copii ceea ce pot pune în discuție doar acei indivizi care au o inteligență și o capacitate excepțională de gândire independentă. Dacă doar familia este religioasă, dar ateismul este prezent în societate, cresc șansele ca individul să fie capabil să treacă peste tiparele familiale, adică să se revolte împotriva lor și să se identifice cu modelul de comportament opus. În ambele cazuri, trăsătura comună este aceea că alegerea atitudinii individului față de teism sau ateism nu se bazează pe propriile cunoștințe, ci pe un model pe care individul îl judecă ca fiind mai favorabil pentru el/ea. Majoritatea oamenilor sunt conformiști, adică, după o răzvrătire temporară, vor urma pe termen lung modelul de comportament al familiei.

3. Educație

Oamenii care cresc într-un sistem școlar ateu vor avea tendința de a crede că rezultatele științei pot explica totul. Așadar, Dumnezeu nu va fi necesar. De Dumnezeu se agață doar oamenii primitivi și needucați, care sunt slabi pentru a face față în mod independent provocărilor timpului nostru. Prin urmare, educația acționează împotriva dezvoltării credinței în Dumnezeu până la un anumit nivel.

Dar cei care privesc mai adânc, mai ales dacă au o pregătire în domeniul științelor naturale sau al filozofiei, sunt nevoiți să realizeze că legile naturii reglementează toate fenomenele și procesele universului material cu o asemenea precizie încât exclud posibilitatea ca o inteligență superioară să fie lăsată în afara ecuației. Funcționarea legilor naturale la toate nivelurile (matematică, fizică, chimie, biologie) atestă o inteligență pe care, dacă suntem atei, trebuie să o atribuim proprietății intrinseci a materiei. În acest caz, materia inanimată ar fi mult mai inteligentă decât noi, oamenii. Gândiți-vă, noi nu putem controla în mod conștient ce segment de ADN este activat în celulele noastre, în timp ce moleculele din celulele noastre organizează singure acest lucru. Ar funcționa subunitățile organismului nostru în mod inconștient mai perfect decât ceea ce percepem cu trilioanele de celule nervoase din conștiința noastră? Ar fi oare partea capabilă de mai mult decât întregul? Este o contradicție totală. Dacă nu vrem să ne confruntăm cu această contradicție, trebuie să facem direct din materie zeul nostru. În acest din urmă caz, însă, ne întoarcem de la ateism la teism, pentru că nu credem în Dumnezeu, ci în materie.

4. Experienț

Experiențele lui Dumnezeu afirmă teismul cuiva, în multe cazuri ele pot schimba perspectiva cuiva de la ateism la credință. Cu toate acestea, aceste experiențe au loc întotdeauna în psihicul individului, adică sunt experiențe interne, chiar dacă sunt percepute ca fenomene externe. De exemplu, atunci când apare Fecioara Maria, ea este văzută doar de credincioși. Dacă sunt prezenți și alții, aceștia fie nu o văd, fie văd altceva, fie explică altfel cele văzute. Prin urmare, experiențele lui Dumnezeu sunt experiențe personale, nu pot fi reproduse în mod voluntar și pot fi comunicate altora doar într-o măsură limitată, deoarece nu au valoare de dovadă pentru aceștia. Prin urmare, o experiență a lui Dumnezeu este o dovadă doar pentru cel care o trăiește, pentru ceilalți este cel mult o credință.

În schimb, prezența și influența materiei este resimțită de toți. Dacă, în foarte rare ocazii, cineva trece peste legile materiei și realizează un miracol, este fie un iluzionist, fie un escroc, fie un sfânt făcător de minuni. Faptul că noi toți experimentăm materia tot timpul nu este o dovadă în sine că aceasta există. Tocmai, anumite experimente psihologice dovedesc că percepțiile noastre pot fi înșelate și, de asemenea, pun sub semnul întrebării autenticitatea experiențelor noastre. În hipnoză, de exemplu, se poate da o sugestie că, să zicem, omul de zăpadă este iubitul tău și că îl vei saluta în consecință. Acest lucru poate fi realizat în așa fel încât subiecții să nu-și amintească îmbrățișarea unui om de zăpadă după hipnoză. Rezultatele experimentale sub hipnoză pun puternic la îndoială veridicitatea lumii noastre materiale. La urma urmei, dacă suntem cu toții hipnotizați aici și acum, iar sugestia hipnotică este că această lume materială este singura realitate, atunci puțini oameni se pot "trezi" singuri din această hipnoză. În acest caz, se pune întrebarea: cine ne-a hipnotizat și de ce? Iar răspunsul nu poate fi decât că o inteligență superioară, care ar putea fi și Dumnezeu. Fie că suntem atei sau teiști, lumea materială, ca suport stabil, ne poate scăpa cu ușurință de sub picioare atunci când începem să căutăm un adevăr superior.

5. Activarea arhetipurilor divine

Arhetipurile divine sunt programe de nivel înalt codificate în sistemul nervos central care, atunci când sunt activate, au ca rezultat experiența lui Dumnezeu sau a abilităților divine, a calităților sau a întoarcerii spre Dumnezeu. Ele pot fi activate prin rugăciune profundă, mantra, meditație, inițiere, practică yoga, experiențe speciale. Când se întâmplă acest lucru, individul începe să funcționeze în lume conform unui nou program, deoarece programele sale anterioare sunt anulate de activarea arhetipului. Aceasta este și explicația pentru care unii oameni se subordonează în slujba unei anumite forme de Dumnezeu și cred că aceasta este adevărată, iar alții că este falsă, iar alții de ce nu cred toate acestea. Un ateu poate fi sigur că niciun arhetip divin nu este activ în el/ea, dar, în același timp, este prezent într-o formă inactivă. Dacă vrei să fii sigur de acest lucru, poți activa singur un astfel de program. Nu este ușor, dar se poate face. Prezența arhetipurilor divine în sistemul nervos uman ridică întrebarea: cine a implantat aceste programe și de ce? Acest lucru este deosebit de interesant dacă am crescut într-un mediu ateu și am auzit de Dumnezeu doar din faimă, adică este imposibil să fi fost implantate aceste programe în această viață. Un posibil răspuns este că ele au fost implantate în noi de Dumnezeu Însuși sau prin experiențe din viețile anterioare. Dar dacă acceptăm acest răspuns, am devenit teiști.

O altă întrebare este: dacă sunt programe, de ce ar trebui să le activăm și să le ascultăm? Această întrebare a fost ridicată și de Buddha, care a experimentat, de asemenea, activarea arhetipurilor divine în propria minte și le-a eradicat (șters). Astfel, budismul este ateismul experimentat la cel mai înalt nivel. Aici, zeii fac parte din samsara (ciclul existenței), deasupra căreia trebuie să se ridice conștiința noastră. Buddha i-a eradicat pe zei, dar nu a putut eradica dharma (Legea care organizează universul), așa că nu a putut scăpa de faptul că a trebuit să pună Legea în locul lui Dumnezeu. Legea este reconfortantă pentru psihicul uman pentru că este previzibilă, oferă un cadru, dar nu oferă har, deoarece Legea impersonală este eternă și imuabilă. Astfel, Buddha nu putea propune decât un ateism idealist ca alternativă la ateismul materialist.

Sistemele teiste au, de asemenea, legi divine care depind de Dumnezeu, iar El are puterea de a le schimba sau de a acorda derogări de la Lege. Teismul este, prin urmare, mai liniștitor în sensul că, onorând un arhetip, printr-o relație cu acesta, ne putem conecta - în funcție de credința noastră - cu programatorul (Dumnezeu) și sperăm că El ne va elibera din ghearele programului.

6. Sensul sau lipsa de sens a existenței

Până în acest moment, nu am căutat un răspuns la întrebarea: care este sensul existenței? Pentru majoritatea oamenilor, sensul existenței este acela de a găsi sursa fericirii. Ateul își trage plăcerea din bucuria lumii materiale. Folosind cuvântul "plăcere" într-un sens mai larg, nu mă refer doar la plăcerea materială, ci și la plăcerea de a face ceva creativ, pentru că din asta se dorește să se obțină plăcere. Totuși, pe termen lung, nu are rost să creezi, pentru că toate creațiile sunt distruse, uitate, vin mereu altele noi, iar dinții de fier ai timpului nu cruță rezultatul creației. Din acest motiv, fiecare creator trebuie să se confrunte într-o zi cu faptul că a creat pentru el însuși, în căutarea propriei surse de plăcere, și se consolează în zadar susținând că a încercat să facă un bine pentru alții. Plăcerile care pot fi experimentate în lumea materială sunt întotdeauna limitate, pentru că puțini sunt cei care au posibilitatea de a-și satisface dorințele fără limite. Iar cine nu le poate satisface pe acestea, suferă și este nefericit. Dar chiar și cel căruia i s-a dat totul suferă, pentru că va suferi de boli, pierderi și va muri și el/ea. Soluția budismului pentru aceasta este de a lăsa totul în urmă și de a intra în nirvana. Acolo vom fi fericiți, dar trebuie să renunțăm la toate dorințele noastre.

Așadar, în analiza ateistă a sensului existenței, am ajuns până acum la concluzia că existența nu are niciun sens. Dacă vrei să te bucuri, vei suferi, dacă vrei să fii fericit, va trebui să renunți la orice plăcere. În viziunea teistă, existența este creată din motive exterioare nouă. Dumnezeu a creat-o, este responsabilitatea Lui, fie că vrem sau nu, noi suntem parte din ea. Dacă ne comportăm bine, primim un dar care ne face să ne simțim mai bine aici sau în viața de apoi. Un alt gând este legat de acest lucru. Dacă îmi trăiesc toată viața ca ateu, nu cred nici în Dumnezeu, nici în viața de apoi, și totuși, după ce mor, aflu că m-am înșelat, va fi o provocare neașteptată! Dacă, pe de altă parte, mi-am trăit viața ca un credincios, iar după moarte se dovedește că nu există nimic, atunci situația mea rămâne aceeași în esență. Nu va exista cine să fie dezamăgit. Și nu va exista nimic de care să fiu dezamăgit. Pentru oricine care este frustrat de lipsa de sens a existenței sau care nu vrea să fie surprins după moarte și vrea să fie pregătit pentru toate eventualitățile, credința în Dumnezeu are mai multe de oferit decât ateismul.

7. Recunoașterea modelului IDEAL interior

Fiecare persoană are propria imagine ideală; aceasta este ea însăși în starea de perfecțiune. Aceasta nu este o schemă sau un model de rol extras din lumea exterioară, bazat pe modele umane, cu care am dori să fim comparați. Este mult mai mult și diferit. Idealurile poartă calități în forma lor cea mai perfectă, dar nu conțin toate calitățile care există. Pe de altă parte, multiplicitatea idealurilor arată varietatea infinită a proprietăților. Acest ideal interior este un corp transcendental complet dezvoltat, al cărui centru hindușii îl numesc atman. Idealul este o persoană care ești atunci când ai atins perfecțiunea divină în calitățile pe care le-ai ales. Atunci când acest ideal este recunoscut în cineva, el, ca un maestru interior, ghidează persoana spre realizarea idealului. Recunoașterea acestui ideal interior distruge conceptul ateist. Pe de o parte, cum a apărut în noi? Nu este posibil prin intermediul altor oameni din lumea materială, pentru că atunci ar trebui să se situeze la nivelul de perfecțiune al idealului. Este posibil prin maeștri care au atins deja idealul, dar atunci de unde l-au obținut? Pe de altă parte, idealul nu poate fi o proprietate a constituenților materiali ai corpului nostru, deoarece materia nu poate crea un ideal. Cu toate acestea, dacă am presupune că materia ar genera idealul, materia ar înceta imediat să mai existe, pentru că s-ar anula pe sine, întrucât idealul este mai perfect decât materia. Doar gândul că idealul a intrat în materie pentru a o face perfectă nu duce la contradicție. Idealul nu poate veni decât dintr-un singur loc, de la Dumnezeu. Oricine poate medita la nesfârșit sau poate examina întregul univers atom cu atom și tot nu va găsi altă explicație. Idealul dă sens existenței, căci scopul este de a atinge idealul. Iar scopul idealului este de a-L servi pe Dumnezeul care l-a creat. Acest lucru rezolvă, de asemenea, problema dorinței de fericire. Din acest punct de vedere, sursa fericirii este iubirea idealului pentru Dumnezeu. Această iubire apare din conștientizarea faptului că Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a realiza idealul și, astfel, de a evolua pentru a deveni consubstanțial la fel cu El. Experiența iubirii față de Dumnezeu este o sursă de fericire transcendentală și nimic altceva nu poate fi comparat cu ea ce are o origine pământească.

Nimeni nu poate pretinde că nu are acest IDEAL în sine, doar pentru că nu l-a găsit încă. Faptul că se îndoiește de existența sa nu face pe nimeni mai fericit, dar micul germen de fericire se naște imediat în cineva atunci când începe să o recunoască în sine, deoarece lâncezeala fără sens, fără speranță, frica și moartea experimentate până atunci încetează.

Dacă tot ce ați făcut a fost să citiți acest text, ați făcut deja primul pas spre realizarea idealului. Bine ați venit!

Rhasoda Varga Margit
UKTM vezetőmester
2021. Budapest