În cele ce urmează, voi încerca să răspund la această întrebare atât de cercetată, pe baza propriilor mele cunoștințe intuitive. Abordarea mea este nouă prin faptul că integrează răspunsuri științifice și filozofice și adaugă experiența personală.

Omul este un câmp de informații și nu încetează să existe după moarte. Aceasta nu este o chestiune de credință, ci o realitate experiențială. Bineînțeles, această experiență necesită un nivel ridicat de conștiință. Dar ea este disponibilă oricui. Ei bine, dacă cineva nu crede, de ce să nu-și dezvolte abilitățile de a avea propria experiență? Nici eu nu am crezut, dar m-am străduit să mă educ până când am intrat în posesia propriei mele cunoștințe.

În primul rând, să pornim de la faptul că, după moarte, entitatea se află în aceeași stare ca atunci când visa în viață. Atunci când visăm, percepem adesea că nu avem nicio senzație corporală și acționăm nestingheriți de gândurile noastre. Existența după moarte este exact așa. Dar acest lucru este experimentat doar de cei care au atins un anumit nivel de conștiință. Entitățile cu un nivel scăzut de conștiință nu experimentează nimic după moarte, pentru că acest lucru este ca și cum s-ar afla într-un somn profund, adică totul li se întâmplă în mod inconștient, nici măcar nu pot raporta. Cu cât conștiința entității este mai ridicată, cu atât își va aminti mai multe despre existența de după moarte, chiar și despre cum a trecut de la un corp la altul, iar la un nivel și mai ridicat poate controla conștient. Cu o conștiință și mai înaltă, el/ea poate experimenta că atât existența în corp, cât și existența fără corp (sub forma unei fantome) sunt vise, adică nu reprezintă realitatea ultimă. Să nu ne ocupăm acum de realitatea ultimă, pentru că mai întâi trebuie să înțelegem ce se întâmplă în momentul morții fizice. Lucrurile descrise mai jos sunt concluzii din meditația mea și sunt doar parțial susținute de dovezi științifice.

Mai devreme sau mai târziu, semnalul ajunge la o celulă nervoasă, care anunță sistemul nervos. Întregul sistem nervos reacționează. Din nou, există două reacții posibile. Sistemul nervos poate trezi sistemul imunitar adormit cu un semnal mai puternic și poate injecta energie de rezervă pentru a restabili echilibrul. Cu alte cuvinte, începe lupta pentru a rămâne în viață, pentru localizarea semnalului de moarte și pentru a împiedica răspândirea acestuia în întregul organism. Întrebarea este dacă există suficientă energie de rezervă? Se poate dovedi că nu există. În acest caz, semnalul morții se va răspândi, iar mintea, care controlează corpul fizic, își va da seama că va muri. Mintea va reacționa din nou într-unul din cele două moduri, fie că se va preda, fie că nu. Dacă nu acceptă moartea din cauza atașamentului său față de viață, membrii familiei, bunuri, sarcini etc., atunci rezultatul va fi o moarte prelungită. În celălalt caz, mintea se predă și semnalează corpului că nu mai poate face nimic, că a venit momentul morții. Când mintea se oprește, sufletul se poate porni. Sufletul capătă atunci spațiu și poate indica ce sarcini nu a îndeplinit entitatea până acum, ce a făcut greșit sau incomplet, ce alte oportunități ar putea avea dacă realizează că mintea nu este controlorul suprem al personalității sale. Această expansiune a sufletului conectează corpul fizic la o sursă de energie exterioară (câmpul de energie vitală). Apoi, dacă mintea este de acord să coopereze cu sufletul, corpul fizic se regenerează și entitatea se întoarce din pragul morții. Acesta este motivul pentru care experiența pragului morții schimbă percepția oamenilor asupra vieții, chiar dacă nu există o întoarcere conștientă.

Prin urmare, tehnicile medicale de menținere a vieții au ca scop doar evitarea morții prin acordarea de timp pentru ca mintea și sufletul să comunice. Mintea are mai mult timp să renunțe la rolul de controlor suprem și să accepte că este doar controlorul corpului fizic și nu conducătorul suprem al personalității.

Se mai poate întâmpla, desigur, ca în momentul abandonării de sine a minții, sufletul să anunțe că nu mai există. Este momentul în care are loc de obicei așa-numita moarte frumoasă, adică sufletul pleacă în stare de împăcare printr-un orificiu al corpului, în funcție de conștiința din acel moment. În acest moment apare un zâmbet pe față. Acest lucru nu înseamnă neapărat eliberare (moksha) din ciclul existenței, dar pentru că conștiința a recunoscut sufletul, entitatea poate trece la o viață viitoare mai înaltă.

Toate practicile spirituale care facilitează comunicarea dintre minte și spirit vă pot ajuta să experimentați moartea mai conștient. La urma urmei, când murim, noi înșine murim și nu alta. De ce ne bazăm pe alții să ne ajute? Cine controlează acest corp, dacă nu noi? De ce credem că este treaba altcuiva să dețină controlul asupra vieții și morții noastre?

Să preluăm controlul atât asupra vieții noastre, cât și asupra morții noastre!

(Rhasoda Varga Margit, Az élet megélésének művészete II. 73. o.)