Am abordat deja această problemă destul de bine în cartea mea anterioară (Dimension Gate: Free Will as Illusion), (Poarta dimensională: Liberul arbitru ca o iluzie) așa că aici voi rezuma doar principalele mele concluzii.

Pentru omul întrupat, liberul arbitru este aparent, nu real în lumea materială. Deși are drepturi declarate de societate, el/ea se confruntă în mod constant cu limitări în exercitarea acestor drepturi. El/ea poate lupta pentru aceste drepturi, dar lupta sa incită lupta taberei opuse. Lupta generează întotdeauna luptă și continuă într-o luptă fără sfârșit. Nu vreau să sugerez că nu merită să lupți, dimpotrivă. Lupta este necesară dacă nu există o altă cale de a atinge un obiectiv, dar lupta nu va aduce o soluție reală. Societățile democratice moderne de astăzi sunt, de fapt, pseudo-democrații, în care pentru individul este garantat toate drepturile, dar nu și le poate exercita în mod eficient, deoarece fie este preocupat de lupta pentru existență, fie nu poate vedea prin avalanșa de informații manipulate de puterile politice și economice. În al treilea rând, el/ea pur și simplu nu este crezut/ă pentru că percepe, recunoaște și/sau învață ceva diferit de ceea ce este acceptat de majoritate (de exemplu, inventatori sau oameni-Dumnezeu).

Ce înseamnă acest lucru? Vechea zicală "Cunoașterea înseamnă putere" trebuie modificată: Cel care deține informația are puterea. Nu este o coincidență faptul că toți rebelii vor mai întâi să acapareze și să dețină mass-media. Căci de unde putem obține informațiile din care să ne formăm o opinie personală asupra unei probleme pentru a ne face o părere? Răspunsul este mass-media, internetul etc. Da, dar toate sursele noastre de informare sunt manipulate în diferite grade de interese individuale sau de grup. Așadar, vom lua opinia grupului de interese cu care ne putem identifica cel mai bine, motivați de interesele noastre personale. Să ne uităm la câteva exemple.

Când suntem copii mici, ne identificăm cu părinții noștri care au grijă de noi. Pentru un copil, părinții săi sunt sacri și inviolabili (invulnerabili sau nevătămabile). Chiar și un tată alcoolic și o mamă deprimată sunt sacri pentru un copil, deoarece ei sunt baza existenței sale și pentru că el nu poate vedea o cale de ieșire din situația sa. Este un fel de fixare materială, emoțională. Prin urmare, atunci când un copil este smuls dintr-o astfel de familie, este la fel de traumatizant ca și cum și-ar fi pierdut părinții. Motivația se bazează pe atașamentul față de viața obișnuită și pe teama de necunoscut.

Nu există o diferență mai târziu, doar obiectul atașamentului se schimbă. Mulți oameni au susținut sistemul politico-economic socialist (în țările comuniste) pentru că erau atașați de viața obișnuită și se temeau de necunoscut, de noi provocări. Cu alte cuvinte, practic, nu aveau nicio opinie filosofică sau economică independentă în această privință, ci doar simțeau că își pierd baza existenței. Câteva generații trebuiau să crească până când, fără susținători, sistemul se putea prăbuși.

Odată am discutat cu un om de știință (care era membru al Academiei Maghiare de Științe) și l-am întrebat de ce nu poate accepta medicina homeopatică. Mi-a răspuns: "Dacă aș accepta-o, tot ceea ce am predat ar fi distrus și propriile mele opinii științifice ar fi ruinate." Cu alte cuvinte, nu avea nicio opinie independentă, cunoștințe sau experiență în această privință, ci doar se temea că opiniile științifice pe care le susținea ar fi distruse. Acesta este un fel de fixație intelectuală care este comună în rândul practicanților oficiali ai științei. La început, știința oficială este întotdeauna rezistentă la cunoștințele care par să răstoarne vechile cunoștințe de bază.

Nu este diferit în cazul religiilor. Am discutat adesea cu diferiți credincioși despre motivele pentru care nu pot accepta învățăturile unei alte religii. Răspunsul a fost întotdeauna același: ei cred în acest fel, Scriptura, profetul, maestrul, etc. lor a învățat acest lucru, dacă ar crede altfel nu ar putea fi adepții acelei religii, confesiuni, grupuri, etc. De fapt, ei sunt motivați de aderența la dogma lor, ceea ce indică faptul că nu au nicio cunoaștere sau opinie independentă în această privință. Ei au acceptat ceva fără să-l examineze și se bucură de avantajele acestei poziții, și anume protecția ideologică a unui grup, confesiune sau religie, căldura apartenenței la acesta. În schimb, a renunțat la autonomie, la capacitatea de a-și forma propriile opinii. Aceasta este fixația religioasă.

Această mentalitate a fost adusă din lumea animală, deoarece turma (sau turma) ne oferă o anumită protecție împotriva provocărilor lumii, ne ajută să supraviețuim și, prin urmare, trebuie să ne supunem liderului de haită și să ocupăm locul pe care comunitatea ni l-a atribuit, cu alte cuvinte, trebuie să ne integrăm în mediul social, trebuie să socializăm. Bineînțeles, acest lucru creează tensiuni și uneori ne determină să ne luptăm, așa cum în lumea animală există o luptă pentru poziția în haită, la fel și în societatea umană există o luptă constantă pentru poziție, pentru bogăție materială, pentru putere, pentru informații.

În schimb, cei mai mari gânditori ai lumii nu au aparținut niciodată vreunui grup de interese, cunoașterea lor era propria lor cunoaștere interioară și, prin urmare, era imposibil de demonstrat pentru alții, adesea nici măcar de înțeles. Cei care au atins libertatea de gândire au căzut adesea pradă reprezentanților ignoranți ai puterii, de exemplu Galilei. Iar cei care au atins, de asemenea, libertatea spirituală și s-au ridicat deasupra forțelor obligatorii ale naturii, în loc să servească drept exemplu de urmat, au provocat mânia maselor ignorante (de exemplu, Iisus).

De ce erau iudeii contemporani supărați pe Iisus? De ce nu puteau să-i accepte și să-i urmeze învățăturile? La acea vreme, puterea de ocupație le luase deja totul evreilor obișnuiți. Masele sărăcite și asuprite devin adesea instrumentele de manipulare ale puterii opresive. Masele au fost inhibate în a se bucura de țara lor, de libertatea lor, de bunurile lor materiale, astfel încât credința lor a fost singurul atașament care le-a rămas. Se agățau de ea, era baza existenței lor, era forța de coeziune între ei. Era fixația lor și de aceea au devenit obiectul manipulării din partea propriilor lor lideri religioși. Și apoi a venit cineva din Galileea și a început să le demoleze dogma lor rigidă. Iisus știa, desigur, că fără aceasta nu exista nicio cale de urmat, că vechea credință nu mai era potrivită pentru supraviețuire, că era nevoie de un nou model, de un nou șablon, de un nou idiom.

Ultimul lucru care le poate fi luat oamenilor este credința. Dacă oamenilor nu le mai rămâne decât credința, ei vor ucide pentru a o păstra, pentru că ea este baza existenței lor, singurul punct de sprijin care îi menține în lumea materială. Astăzi, oamenii săraci din țările arabe nu mai au nimic altceva în afară de credința lor! Această situație seamănă în mod straniu cu situația socio-politică din vremea lui Iisus, dar sub o formă diferită. Opresiunea nu se manifestă doar sub forma unui împărat sau a unei armate, ci și a unei opresiuni economice.

Prin urmare, exercitarea liberului nostru arbitru este limitată de societatea în care trăim. Această limitare este operată de fixațiile noastre. În schimbul socializării, atâta timp cât aceasta este benefică și favorizează împlinirea individului, renunțăm parțial la exprimarea liberului arbitru. Singurele excepții sunt cei mai mari gânditori, care ar putea trăi după propriile legi pentru că nu mai au fixații, dar societatea în general nu tolerează acest lucru. Prin urmare, marile minți trebuie fie să-și asume un rol de răscumpărare (mântuire), fie să se retragă din lume pentru a trăi după propriile legi. Libertatea totală constă în depășirea propriilor noastre limitări și în desfășurarea propriei noastre capacități creatoare neîngrădite, prin care, prin noi, se împlinește voința lui Dumnezeu, în timp ce noi ne-am identificat pe deplin cu Legea, sau Unitatea. Prin urmare, liberul arbitru nu există decât pentru cei care s-au eliberat de propriile lor legături interioare!

(Rhasoda Varga Margit, Az élet megélésének művészete I. 91. o.)